o menire

Am decis sa nu mai astept publicarea fizica acestei lucrari si sa incep cu publicarea pe blog. In fond, de ce sa distrugem verdeata planetei cu ideile noastre? Doar pentru a satisface formalisme de CV-academic? Astazi public coperta si introducerea.

TITLU

Până când vom putea menţine regimul supracritic de exploatare a resurselor biosferice pe care este aşezată civilizaţia actuală?
– o problemă de ingeniere limită, de soluţionat pe muchia dintre declinul şi avansul evolutiv al capacităţii de adaptare anticipativă -

* , **

Alexandru Caragea
Centrul pentru Studii Complexe

Motto
"Viitorul nu vine, nu aşteaptă.Viitorul se construieşte!"

Cuvinte şi sintagme cheie: bucuria de a trăi, bun trai, economie, cunoaştere economică, salt de civilizaţie, ingeniere, problema generală a ingenierii, decodificare telică, concretizare arhitectonică, prospecţie arhitectonică, capacitate de adaptare anticipativă, crucialităţi adaptative emergente, singularităţi adaptative emergente, speciaţie exosomatică, regim supracritic de exploatare a resurselor, sisteme complexe de structuri disipstive, entropie, exergie.

---------------------------------
* Multe dintre ideile din această lucrare au prins viaţă şi s-au rafinat în urma conlucrării cu Aron Jinaru, colegul meu de echipă în Centrul pentru Studii Complexe, şi cu profesorul Dan Manoleli , de la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. Lor, ţin să le mulţumesc în mod special.
** Cea mai mare parte a acestei lucrări a fost concepută cu funcţia de material pregătitor pentru provocarea unui exerciţiu de dezbatere prin controversă crosdisciplinară în cadrul seminarului “Metodologia şi Logica Cunoaşterii Economice - Nicholas Georgescu Roegen” - Centrul de Cercetări Financiare şi Monetare - Victor Slăvescu, din cadrul Institutului Naţional de Cercetări Economice al Academiei Române, sesiunea a 3-a , noiembrie 2007.

Introducere

Afirmând că „adevăratul scop al economiei nu îl constituie fluxurile materiale pe care aceasta le creează, ci fluxul tainic, imaterial al bucuriei omului de a trăi”, Nicolae Georgescu Roegen atrăgea atenţia asupra pericolului ca în gândirea dezvoltării ţelul să fie confundat cu mijloacele. Aceeaşi afirmaţie indică şi o problemă de cercetare fundamentală extrem provocatoare, anume aceea a înţelegerii cuplajului coevolutiv dintre trăirile umane (de natură sufletească, spirituală, emoţională etc.) şi procesele din mediul biofizic pe care acestea se susţin. Tradus, Roegen atrage atenţia că teoriile economico-matematice ignoră faptul că bunul trai nu este reductibil la asigurarea abundenţei fluxuri materiale consumate, deşi asigurarea unui optim al acestora este indispensabil pentru a face posibil bunul trai. Bunul trai nu poate fi disociat de trăirea bucuriei. Aceasta depinde esenţial şi de alte lucruri, cum ar fi, de pildă, căldura interacţiunilor psiho-sociale.
Teoriile economice adoptate în prezent ca „oficiale” şi convenţional etichetate ca „ortodoxe” ignoră într-o mare măsură caracterul limitat al resurselor terestre. Această ignorare metodică şi metodologică pune în pericol civilizaţia în care trăim, aspectul cel mai îngrijorător al acestui fapt fiind acela că se generează riscuri de nesustenabilitate care practic sunt făcute cadou generaţiilor următoare. Acest comportament poate fi perceput de conştiiţele umane ca pe o vinovăţie morală, venită din neputinţă, din nevoinţă sau din reavoinţă. În aceste condiţii nu se mai poate vorbi de un model de bun trai durabil al civilizaţiei actuale, concordant cu sentimentul de linişte morală care este esenţial pentru trăirea stării de bucurie. Mai degrabă, s-a conceput şi pus în funcţiune un substitut de bun trai care este efemer. Un substitut bazat pe promovarea şi proliferarea unui stil de viaţă consumerist, în care lipsa orizontului de acces către o trăire veritabilă a bucuriei este, de prea multe ori, compensată prin consumarea de experienţe hedonice. Un fals adoptat ca original prin proliferarea filosofiei de viaţă a trăirii clipei. Un fals care nu poate avea alt rezultat decât instaurarea unui sentiment cronic de insatisfacţie, mai curând în comunităţile care resimt acut lipsa de mijloace de trai, dar în cele din urmă şi în comunităţile care „se bucură” de abundenţă.
În acest context, parafrazându-l pe Nicolae Georgescu Roegen, ne alăturăm ideii că „nu putem vedea o societate, şi cu atât mai puţin o întreagă omenire, care nereuşind să-şi programeze existenţa în cadrul unei teorii ar prefera să se sinucidă decât să caute o altă teorie!”
În lumina celor arătate mai sus, se poate afirma că arhitectura fluxurilor materiale (structura, calitatea, intensitatea, ritmul, durabilitatea etc.) depinde puternic de cum anume este înţeleasă şi tradusă în fapt, la nivelul civilizaţiei, aspiraţia umană către bucuria de a trăi, de cum este conceput la nivel social şi personal bunul trai ca orizont de trăire.
Din această perspectivă, cunoaşterea economică ar trebui văzută:

ca o filosofie a conceperii bucuriei de a trăi şi, derivat din acestă concepere,
ca ştiinţă a dobândirii şi/sau creării condiţiilor pentru concretizarea unui bun trai
ca o cunoaştere izvorâtă din practică ce ar fi capabilă să furnizeze ţelurile şi obiectivele de parcurs înţelepte - adecvate cu cerinţa de realizare durabilă a bunului trai la scara umanităţii, în contextul realităţii resurselor terestre limitate,
ca fiind un proces de învăţare prin întreprindere continuu, evolutiv.

Sintetizând, cunoaşterea economică ar trebui privită fiind una izvorâtă din practica ingenierilor[1] tangibile şi intangibile[2]orientate către soluţionarea nevoii de bucurie a omului.
Se poate observa că devine din ce în ce mai urgentă fundamentarea, găsirea şi punerea la treabă a unei strategii de dezvoltare, larg acceptabilă şi realizabilă, care să facă posibil un salt pe o treaptă superioară de civilizaţie – un concept de provocare prin ingeniere a unui salt civilizaţional.

Andi Caragea (CSC)

Observaţia 1. De fapt, ne confruntăm cu un ghem vicios de 4, şi nu cu unul de 3 ameninţări majore globale interdependente!

După momentul istoric Rio, a devenit aproape un clişeu să se vorbească de Cele 3 Mari Provocări Globale: schimbările climatice, deşertificarea şi pierderea de biodiversitate. Un alt efect al activităţii umane asupra mediului este cel al inerţiilor inerente imprimate de modul nesustenabil de creştere[1]; o paletă largă de inerţii încâlcite, şi între ele, şi cu consecinţele lor încâlcite şi ele-ntre-ele; încâlciri vicioase: ideologice, de stil de viaţă, culturale, tehnologice, paradigmatice, etc. Găsirea căii de descâlcire din chingile încurcate ale acestor inerţii, constituie de fapt cea mai profundă provocare globală. Pe scurt, ceea ce trebuie să ne îngijoreaze cel mai mult este imobilismul cu care au fost şi sunt încă tratate cele trei mari ameninţări create de oameni dar devenite autonome faţă de voinţa şi puterea lor de control - această stare paradoxală de îngeţ în tiparele de dezvoltare care dezvoltă încălzire globală. Imobilismul este însă un factor care se poate trata cu mobilizare. Singurul impediment îl constituie însă sedentarismul creator de osânză.

Este cumva un fel de ironie a sorţii să constatăm că am ajuns să ne plângem simultan, atât de încălzirea gobală, cât şi de un fel de îngheţ global. Ca şi cum, umanitatea ar trece printr-un stadiu de bufeuri menopauzale. Şi, peste toate, asta să ne fie dat să se întâmple tocmai atunci când industria farmaceutică ne bombardează cu o adevărată inflaţie de leacuri anti-bufeu şi când medicina se făleşte că este capabilă să dea naştere unor copii cu mame naturale cvasicentenare!

Glumesc pentru că cred că, dacă vom reuşi să conştientizăm până la nivelul de conştientizare capabilă de autoironie colectivă, situaţia în care ne-am băgat şi ne-am cam încurcat cu ştiinţifică trufie, va putea fi mai lesne descâlcită.

În fond, este mai uşor să deznozi 3 fire încurcate între ele decât 4.