Singularităţi şi crucialităţi adaptative emergente – două tipuri limită de criticalităţi cognitive în raport cu perspectiva de declin evolutiv.
Alexandru Caragea CSC
Trebuie remarcat că performanţa este o măsură convenţională şi relativă dată distanţei între aşteptările avute faţă de o ingeniere şi beneficiile obţinute în urma întreprinderii ei. De asemenea, este de remarcat că performanţa oferită de o anumită soluţie de ingeniere nu este neapărat stabilă pe parcursul istoriei utilizării sistemului creat, ea depinzând de stabilitatea condiţiilor de utilizare a sistemului respectiv. De exemplu, confortul oferit de un tip de construcţie poate depinde de vârsta celui care o locuieşte, de anotimp sau de plasarea acesteia în diferite locuri geografice. Este de remarcat că realitatea in care este aplicată o soluţie de ingeiere este una care se vrea a fi schimbată şi ca urmare una în care sunt posibile modificări de organizare şi, de asemenea, o realitate care are o componentă socială ce este susceptibilă să manifeste fenomene de emegenţă[1] (de pildă, criticalităţi autoorganizate). Acestea pot face ca o ingeniere să devină (brusc sau lent, însă cumva neaşteptat) una insuficient de performantă. Emergenţele din mediul în care este aplicată (inserată) o soluţie de ingeniere constituie astfel un factor principal de presiune adaptativă care alimentează nevoia de creştere a performanţei în cunoaştere - nevoia sporirii capacităţii de adaptare anticipativă prin inovarea sistemelor ingeniate, care constituie arsenalul exosomatic uman. În acest context, cunoaşterea (având o arhitectură evolutivă şi fiind orientată către creşterea unui tip de performanţă) poate fi privită de asemenea ca sistem ingeniat de teorii de adaptare reactivă, interactivă sau anticipativă la variabilităţile şi emergenţele din mediul de viaţă. Putem vorbi astfel de ingenieri cognitive[2] sau de probleme de ingeniere cognitivă.
Dintr-o optică fizicalistă, procesul economic poate fi privit ca fiind un agregat complex de circulaţii şi transformări fizice şi biochimice cu rădăcinile şi debuşeele inserate în mediul terestru, amorsat pe fondul preexistent al proceselor biosferice şi susţinut pe acestea.
Dintr-o optică cognitivă, putem privi procesul economic prin prisma cuplajului coadaptativ dintre procesele departe de echilibru ingeniate şi conduse de obiective de bunăstare umane şi restul proceselor terestre departe de echilibru, deci ca pe un isoric de ingenieri tehnologice şi instituţionale concrete, realizate la diferite scări sociale, în contextul: aspiraţiei umane continue la un model de bun trai; al constângerilor legate de disponibilul limitat de resurse necesare pentru atingerea sustenabilă a acestui deziderat; şi al acţiunii emergenţelor din mediu.
În mod curent, ştiinţa economică este legată de procesele economice şi adoptă ca problemă generală studiul comportamentului uman referitor la relaţia stabilită între finalităţi şi mijloacele rare care au utilităţi alternative (Lionel Robbins – 1932).
Văzută însă ca problemă de ingeniere cognitivă, ştiinţa economică ar trebui să ia în vizor mult mai explicit caracterul evolutiv al comportamentelor umane generatoare de cuplaje între finalităţi şi resursele alocabile pentru atingerea acestora, în contextul în care resursele se rarefiază pe măsură ce prin cunoaştere se măreşte chiar spectrul de utilizări alternative care li se poate imagina şi da, unul dintre reperele faţă de care se percepe raritatea. De asemenea, pentru a deveni o ştiinţă a dezvoltării şi orientării evolutive a civilizaţiei, ştiinţa ecomomică ar trebui să se aplece mult mai explicit pe problematica emergenţelor cu impact asupra cuplajului proceselor economice cu procesele terestre complementare lor - factori care creează presiunea adaptativă de îmbunătăţire permanentă a procesului de cunoaştere economică.
În sprijinul acestei afirmaţii, aducem în atenţie că, în cazul procesului economic privit în totalitatea sa, dacă privim retrospectiv evoluţia şi istoria societăţii, putem uşor observa ca frecventă, oricare ar fi scara socială, următoarea situaţie problematică.
Apar perioade şi/sau momente ale vieţii personale şi/sau de grup în care devine critic necesară găsirea şi aplicarea în timp util de noi soluţii de organizare şi conducere/orientare, adecvate în raport cu evoluţia spaţio-temporală a disponibilului de resurse accesibile şi utilizabile pentru satisfacerea la un nivel acceptabil/rezonabil/mulţumitor a nevoilor şi dorinţelor (individuale şi de grup), în condiţiile variaţiei pe (perioade scurte) şi evoluţiei (pe perioade lungi) a distribuţiei satisfacţiei sau lipsei de satisfacţie, aşa cum este aceasta percepută de către entităţile sociale în ansamblul lor.
De asemenea, se poate observa că nereuşita găsirii şi adoptării unei soluţii adecvate conduce la declinul performanţei de conducere şi la destructurare organizaţională – la declin evolutiv.
Privitor la categoria de situaţii de mai sus, se remarcă uşor că ele au caracteristici de fenomene ce se manifestă ca apariţii “ca de la sine” a unor calităţi noi obsrvabile la scara globală a unui sistem şi care nu pot fi reduse la proprietăţile părţilor constituente ale acestuia – de emergenţe.
Dacă observăm, mai departe că sub aspect cognitiv astfel de emergenţe sunt neîndoios necesitante, se pot distinge următoarele două cazuri limită de rezolvabilitate a unor situaţii problematice ca cele de mai sus:
- cazul crucialităţilor adaptative emergente, în care perspectiva declinului evolutiv este conştientizată şi există proiecte de aplicare a unor soluţii viabile,
- cazul singularităţilor adaptative emergente, în care perspectiva declinului evolutiv nu este conştientizată sau este insuficient conştientizată şi nu există proiecte de aplicare a unor soluţii viabile.
Următoarele două conceptograme ilustrează şi de o manieră vizuală cele două cazuri şi, în acelaşi timp, subliniază că pentru edificarea unei civilizaţii sustenabile este necesar de adus în discuţie, în afară de crearea de resurse curate, şi cererea de capacitate de adaptare anticipativă. În acest sens, devine clar că tema edificării societăţii sustenabile nu poate fi separată de tema edificării societăţii bazate pe cunoaştere.
© Alexandru Caragea
--------------------------------------------------------
[1] Emergenţele sunt fenomene ce se manifestă ca apariţii “ca de la sine” a unor calităţi noi obsrvabile la scara globală a unui sistem şi care nu pot fi reduse la proprietăţile părţilor constituente ale acestuia - vezi Laughlin, Robert (2005), A Different Universe: Reinventing Physics from the Bottom Down, Basic Books, ISBN 0-465-03828-X
[2]… instituiri de cunoaştere sub formă de concepte, ideologii, dogme, paradigme, mituri, legende, teorii acceptate etc.
Standardul de performanta cerut unei teorii de dezvoltare a civilizatiei
În lumina conceptelor definite şi dezvoltate până aici, putem desprinde deja câteva elemente ale standardului de performanţă cerut unei teorii de dezvoltare a civilizaţiei care să fie capabilă să reducă consistent riscul de declin evolutiv al acesteia.
O teorie consistentă din punctul reducrii riscurilor de declin evolutiv va trebui să răspundă necesităţii găsirii şi aplicării în timp util a cel puţin unei noi soluţii de organizare şi conducere/orientare a vieţii personale şi comune, corespunzătoar nevoii de creare de perspective de avans evolutiv prin care să producă transmutarea unei singularităţi adaptative emergente într-o crucialitate adaptativă emergentă.
O astfel de teorie va trebui să fie suficient de puternică pentru a permite decizia asupra soluţiilor de adoptat în raport cu:
evoluţia disponibilului de resurse accesibile şi utilizabile pentru satisfacerea la un nivel acceptabil/rezonabil/mulţumitor a nevoilor şi dorinţelor individuale şi de grup, în condiţiile variaţiei pe (perioade scurte) şi evoluţiei în timp (pe perioade lungi) a distribuţiei satisfacţiei sau de lipsei de satisfacţie aşa cum este aceasta percepută de către entităţile sociale în ansamblul lor:
- prin prisma distribuţiei surplusurilor sau deficiturilor de bunuri şi servicii şi
- prin prisma distribuţiei acumulărlor istorice de surse de satisfacţii şi/sau insatisfacţii psiho-sociale,
- atenuatoare sau amplificatoare a gardului de insatisfacţie sau satisfacţie perceput;
- stabilizatoare sau destabilizatoare faţă de realităţile culturale şi psiho-sociale active în raport cu filtrarea opţiunilor, adoptarea deciziilor şi punerea în practică a iniţiativelor de reformare a sistemelor de reglementare, organizare şi conducere, cu structura şi distribuţia deschiderilor/adversităţilor faţă de schimbare;
- starea, structura şi distribuţia polilor şi instrumentelor de putere;
- stadiul de dezvoltare a cunoaşterii teoretice precum şi a infastructurii şi orizontului de dezvoltare tehnologică;
- tendinţele de evoluţie, structura şi distribuţia a competenţelor şi abilităţilor;
- starea arsenalelor exosomatice disponibile;
şi în contextul nivelului riscurilor actuale create de persistenţa inerţială a umanităţii într-un regim supracritic de exploatare a resurselor.
© Alexandru Caragea
