o menire

Sistemele ingeniate [1] sunt posibile datorită capacităţii de adaptare anticipativă a înfăptuitorilor lor.
Problema general valabilă pentru orice categorie de ingenieri este aceea de a căuta legătura deterministă între capacitatea de furnizare de performanţă a unui sistem şi arhitectura acestuia şi de a utiliza acestă cunoaştere pentru îmbunătăţirea performanţei cu care se acţionează asupra mediului, prin intermediul sistemului ingeniat, pentru a se obţine beneficiile urmărite.

Pornind de la tratarea acestui tip de problemă pentru cazul sistemelor de curgeri, Adrian Bejan a construit metoda şi teoria constructală a sistemelor de curgeri cu configuraţie (termodinamica sistemelor de curgeri cu configuraţie) [2], una dintre cele mai fertile metode şi teorii ştiinţifice formulate şi dezvoltate în ultimii 12 ani.

În contextul definiţiei de mai sus, se desprind trei mari tipuri de cercetare care s-au sedimentat în contextul unei asemenea probleme:
- Fiind stabilit obiectivul de îmbunătăţire a performanţei în condiţiile constrângerilor concrete globale şi locale impuse de un context, să se găsească arhitectura capabilă să confere sistemului de ingeniat capacitatea de a realiza performanţa cerută. [C1]
- Fiind dat un sistem oarecare cu o arhitectură stabilă să se desprindă obiectivul de performanţă al acestuia - ca fiind -rezultatul unei concilieri între: un scop/ţel/funcţie (naturală sau premeditată de o minte) şi un set de constrângeri concrete care au acţionat în contextul formării/construcţiei acelui sistem. [C2]
- Fiind dat un sistem cu arhitectură cunoscută să se întrevadă evoluţia sistemului de consrângeri şi să se redefineacă sau respecifice cerinţele de performanţă pentru a optimiza evoluţia speciei respective de sisteme ingeniate, adecvat cu ţelul/scopul care îi dă sens [C3]
Ne vom referi în continuare la aceste tipuri de probleme [3] ca la:
„problema concretizării arhitectonice" [4]- [C1]
„problema decodificării arhitectonice” - [C2]. şi, respectiv, ca la
„problema prospecţiei arhitectonice” (sau a foresight-ului arhitectonic) - [C3]
După cum se poate remarca, problema generală a ingenierii se referă la două tipuri de realitate. O realitate a specificării proiectului în care problema centrală este a definirii şi specificării cerinţei de performanţă şi o realitate a soluţionării proiectului, în care problema centrală devine găsirea arhitecturii cele mai adecvate pentru satisfacerea cerinţei de performanţă fixate. Pentru sistemele evolutive analizate din perspectiva C2, istoricul speciei poate fi un indicator implicit al evoluţiei cerinţelor de creştere de performanţă, cărora respectiva specie de sisteme ingeniate le-a răspuns şi poate evidenţia invariantul teleologic (nevoia esenţială) care a cauzat cursul evoluţiei lor. Istoria unei specii de artefacte ne poate vorbi astfel despre aspiraţiile creatorilor ei.
În finalul acestei scurte analize, notăm că ori de câte ori se vorbeşte de creşterea unei performanţe, în orice domeniu al vieţii, se invocă mai mult sau mai puţin explicit o problemă sau o combinaţie de probleme de tipul [C1], [C2] şi/sau [C3].

* , **

Alexandru Caragea
Centrul pentru Studii Complexe

Motto
"Viitorul nu vine, nu aşteaptă.Viitorul se construieşte!"

Cuvinte şi sintagme cheie: bucuria de a trăi, bun trai, economie, cunoaştere economică, salt de civilizaţie, ingeniere, problema generală a ingenierii, decodificare telică, concretizare arhitectonică, prospecţie arhitectonică, capacitate de adaptare anticipativă, crucialităţi adaptative emergente, singularităţi adaptative emergente, speciaţie exosomatică, regim supracritic de exploatare a resurselor, sisteme complexe de structuri disipstive, entropie, exergie.

Introducere

Afirmând că „adevăratul scop al economiei nu îl constituie fluxurile materiale pe care aceasta le creează, ci fluxul tainic, imaterial al bucuriei omului de a trăi”, Nicolae Georgescu Roegen atrăgea atenţia asupra pericolului ca în gândirea dezvoltării ţelul să fie confundat cu mijloacele. Aceeaşi afirmaţie indică şi o problemă de cercetare fundamentală extrem provocatoare, anume aceea a înţelegerii cuplajului coevolutiv dintre trăirile umane (de natură sufletească, spirituală, emoţională etc.) şi procesele din mediul biofizic pe care acestea se susţin. Tradus, Roegen atrage atenţia că teoriile economico-matematice ignoră faptul că bunul trai nu este reductibil la asigurarea abundenţei fluxuri materiale consumate, deşi asigurarea unui optim al acestora este indispensabil pentru a face posibil bunul trai. Bunul trai nu poate fi disociat de trăirea bucuriei. Aceasta depinde esenţial şi de alte lucruri, cum ar fi, de pildă, căldura interacţiunilor psiho-sociale.
Teoriile economice adoptate în prezent ca „oficiale” şi convenţional etichetate ca „ortodoxe” ignoră într-o mare măsură caracterul limitat al resurselor terestre. Această ignorare metodică şi metodologică pune în pericol civilizaţia în care trăim, aspectul cel mai îngrijorător al acestui fapt fiind acela că se generează riscuri de nesustenabilitate care practic sunt făcute cadou generaţiilor următoare. Acest comportament poate fi perceput de conştiiţele umane ca pe o vinovăţie morală, venită din neputinţă, din nevoinţă sau din reavoinţă. În aceste condiţii nu se mai poate vorbi de un model de bun trai durabil al civilizaţiei actuale, concordant cu sentimentul de linişte morală care este esenţial pentru trăirea stării de bucurie. Mai degrabă, s-a conceput şi pus în funcţiune un substitut de bun trai care este efemer. Un substitut bazat pe promovarea şi proliferarea unui stil de viaţă consumerist, în care lipsa orizontului de acces către o trăire veritabilă a bucuriei este, de prea multe ori, compensată prin consumarea de experienţe hedonice. Un fals adoptat ca original prin proliferarea filosofiei de viaţă a trăirii clipei. Un fals care nu poate avea alt rezultat decât instaurarea unui sentiment cronic de insatisfacţie, mai curând în comunităţile care resimt acut lipsa de mijloace de trai, dar în cele din urmă şi în comunităţile care „se bucură” de abundenţă.
În acest context, parafrazându-l pe Nicolae Georgescu Roegen, ne alăturăm ideii că „nu putem vedea o societate, şi cu atât mai puţin o întreagă omenire, care nereuşind să-şi programeze existenţa în cadrul unei teorii ar prefera să se sinucidă decât să caute o altă teorie!”
În lumina celor arătate mai sus, se poate afirma că arhitectura fluxurilor materiale (structura, calitatea, intensitatea, ritmul, durabilitatea etc.) depinde puternic de cum anume este înţeleasă şi tradusă în fapt, la nivelul civilizaţiei, aspiraţia umană către bucuria de a trăi, de cum este conceput la nivel social şi personal bunul trai ca orizont de trăire.
Din această perspectivă, cunoaşterea economică ar trebui văzută:

ca o filosofie a conceperii bucuriei de a trăi şi, derivat din acestă concepere,
ca ştiinţă a dobândirii şi/sau creării condiţiilor pentru concretizarea unui bun trai
ca o cunoaştere izvorâtă din practică ce ar fi capabilă să furnizeze ţelurile şi obiectivele de parcurs înţelepte - adecvate cu cerinţa de realizare durabilă a bunului trai la scara umanităţii, în contextul realităţii resurselor terestre limitate,
ca fiind un proces de învăţare prin întreprindere continuu, evolutiv.

Sintetizând, cunoaşterea economică ar trebui privită fiind una izvorâtă din practica ingenierilor[1] tangibile şi intangibile[2]orientate către soluţionarea nevoii de bucurie a omului.
Se poate observa că devine din ce în ce mai urgentă fundamentarea, găsirea şi punerea la treabă a unei strategii de dezvoltare, larg acceptabilă şi realizabilă, care să facă posibil un salt pe o treaptă superioară de civilizaţie – un concept de provocare prin ingeniere a unui salt civilizaţional.